Heghedusul satului, sufletul „danturilor” din sura si nuntilor de odinioara, mai „traieste” astazi doar in amintirile baciului Pirosca din Chilioara, apropiat al Fratilor Petreus, cel care, o viata intreaga, le-a cantat si a „veselit” consatenii cu „ceatara”.
„Ceatara mea era cea mai cautata si veselea lumea in sat”
„Ceatara” ce dadea tonul distractiei pentru satenii din Chilioara sta astazi cuminte, cu o coarda lipsa si cu „limba” dezlipita, in cutia de lemn daruita de Fratii Petreus, acum aproape patru decenii. Batranul scoate cu grija vioara din cutie si face o incercare zadarnica de acordare a instrumentului ce i-a adus bani si satisfactii, de-a lungul vietii. Degete imbatranite, dar inca agile, se plimba pe cheile de pe gatul instrumentului si mai apoi pe coarde, mai mult de dragul de a mangaia din nou bucata de lemn ce i s-a lipit de suflet in anii in care a fost heghedusul satului. „Aaai, Doamne! Asta cred ca are 150 de ani”, ofteaza baciul, in timp ce arcusul aluneca greu pe corzi, in incercarea de a reda o melodie interpretata candva la „danturile” din sat. Vremurile de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand ceatera lui era „cea mai cautata si veselea lumea in sat”, sunt astazi doar amintiri ce reaprind scanteia tineretii in ochii cuprinsi de albeata ai lui Vasile Pacurar, pe care tot satul il stie ca „baciul Pirosca”.
„Pe vremea aia nu era radio, nu era televizor, nimic, nimic nu era. Ceatara mea era cea mai cautata si veselea lumea in sat. Lumea merea duminica dimineata la biserica si dupa masa la Pirosca. Cand veneam de la biserica, luam ceatara subsioara, luam ajutorii – contralau, gordona – si meream la mancare la o fata, pa rand, si apoi meream la dant. Dantul, la inceput, in 1948-1950, il cantam pe unde il organizau tizesii (organizatorii petrecerilor, cei care stateau la intrare si incasau banii de la sateni n.r.), in sura sau in casele noi. Cantam vara de la Pasti, pana in 12 octomvrie, cand intram la lontru din suri. Cand sa faceau casi noi, proprietarii vorbeau cu tizasii: Ma, haidati cateva dumineci, jucati la mine in casa, sa drupaciti casa, sa batuciti pamantul. In sarbatori, veneau insuratoii, cei casatoriti in apropierea sarbatorilor, sau credintarii, ce se logodeau in timpul sarbatorilor. Ei imi aduceau cate o damigeana de vin si coptaturi cu silvoita. Dura asta pana trecea Boboteaza si apoi era dant numai dumineca. La inceput, seara, cand veneau porcii in sat, balul era gata, nu se facea si noaptea. Dupa o vreme, lumea s-o desteptat, si cantam si noaptea. Io lucram in Baia Mare. Am fost zadar de meserie. S-apoi zaceam noaptea pan’ la tri, si apoi meream de’aci, opt kilometri, pa jos, pan’ la masina, la Lelei”, rezuma baciul Pirosca distractia din anii de dupa razboi.
Prietenul Fratilor Petreus
„Io mi-am facut o avere cu doaga asta. M-am descurcat”, povesteste batranul muzicant din Chilioara, rememorand vremurile in care canta la petreceri nu pentru bani, ci in schimbul unor zile de munca, ale unor gaini sau ale unor fuioare de canepa pe care le primea de la cei ce jucau la dans. „Cu tizesii faceam targul: ma, imi dati atata, vin, nu imi dati, nu vin. Plata era in felul urmator: bani – imi dadeau un numar de bani -, imi dadeau un pui, un fuior de canepa si, fetele si feciorii, o jumatate de zi de claca. Adica, pa ficiori ii duceam la coasa, la lucruri de barbat, iar pe fete, la sapa, la vie”, povesteste Vasile Pacurar.
„Meseria” de pe urma careia a dus o viata frumoasa a „furat-o” inca de mic, de la niste vecini romi: „Eram la scoala cand am inceput, prin anii ’40. Iubeam mult dansul , cantam mult din gura, ceatara mi-o fost draga. Iubeam taganii, ca erau aci, vecini cu mine si m-am atasat de ei. Prima data m-am dus la contra (contrabas n.r.) cu ei sa prind miscarile, tonurile, fiecare glas. D-apoi, pana la urma, i-am depasit pa tagani”. Meseria adevarata, cea de zidar, l-a apropiat de cunoscutii rapsozi populari Fratii Petreus, carora le-a facut anumite lucrari de zidarie, pe vremea cand lucra la Baia Mare.
In semn de multumire, cei doi i-au daruit o cutie de lemn pentru vioara sa si au venit sa cante la Chilioara, impartind castigul cu el: „In ‘79 – aici nici nu era inca gata casa, tavanul, dincolo era si lumina bagata – mi-o vinit aici in sat. Nu cred ca n-am avut batar 2.000 de persoane aici. Va spun, am castigat bani ca ei o zis cata mine: Vasile, na, noi luam 4.000 de lei, restul 6.000 is a tai. Cu 10.000 de lei pe atunci puteai cumpara o casa de-asta. Atat am castigat intr-o noapte. D’aia va spun ca darul de la Dumnezeu, norocul, o vinit de-odata cu mine, cand m-o facut maica me”.
In loc de epilog
Din pacate, vremurile cand arcusul zbura pe cordele „ceaterei” baciului Pirosca sunt astazi doar amintiri, iar prezentul este unul sumbru, nu doar pentru „meseria” de heghedus, ci pentru intreaga comunitate din Chilioara, satul din care tinerii au plecat in Italia sau la oras, satul in care jumatate din case sunt parasite. „Pe vremea aceea, erau ierni si cu 20 de nunti. Acu’, nunta in Chilioara cred ca n-o fost nici de 10 ani. Acuma, parintele, la Anul Nou, face o dare de seama la ce ne-o spus ca, la noi in sat, o fost 11 morti, botez unu, nunta deloc”, spune, cu maraciune in glas, Vasile Pacurar. Pe de alta parte, desi are doi copii, un baiat si o fata, niciunul nu s-a simtit atras de muzica si traditiile populare, iar acordurile si instrumentele muzicii moderne au ingropat, definitiv, „dantul din sura”.